Se povesteste … ca intr-o dimineata de iarna, un batranel, tare impovarat de saracia si necazurile avute in viata, porni spre cismea, sa aduca apa in umila sa locuinta. Era si batran si bolnav, iar fara apa cea de toate zilele nu se putea. Facea economie si la apa de baut, caci galeata pe care o cara i se parea din ce in ce mai grea. Povestea sa – povestea oricarui parinte, luptand cu greutatile vietii pentru a-si creste pruncii, daruindu-le din puterea lui. Si mare este bucuria parintelui cand isi vede copiii rostuiti, oameni cu carte, invatati si asezati la casele lor. Numai ca, dupa ce isi iau zborul, copiii, prinsi fiind in problemele zilnice, incet … incet, isi aduc aminte din ce in ce mai rar de parintii lor. Unii dintre ei zboara departe, departe, acolo unde dragostea parinteasca ajunge la ei, doar printre randurile scrisorii scrise cu lacrimi de sange.

Asa pati si batranelul nostru care, ducandu-si cu greu zilele, se simtea din ce in ce mai singur. Sau, poate nu era chiar atat de singur. Era el si Dumnezeu! Cel care, indiferent necazul in care s-ar fi aflat, nu l-ar fi abandonat, niciodata! Nadejdea pe care batranelul si-o punea in Dumnezeu era la fel de mare si de fierbinte precum ruga lui de dimineata sau cea din noaptea tarzie! Credea cu putere in El! Simtea ca, desi sarac, sufletul lui se imbogateste pe zi ce trece cu glasul lui Dumnezeu. Nu mai auzea atat de bine vocile oamenilor dar, atunci cand tacerea era profunda, auzea cantarile ingerilor slavei, auzea cerurile fosnind de aripile heruvimilor, simtea ca Pazitorii sunt … aproape.

In dimineata aceea, cerul era ca de lapte. Pe marginea drumului, copacii cu varfurile leganate de vantul racoros, se zgribuleau, incercand sa-si ascunda goliciunea. Gerul era puternic, pana si fumul care iesea pe hornurile caselor tremura de frig. Batranul, imbracat cu o haina peticita, cu blanita de la maneci roasa, purta pe cap o caciula de miel, cu marginile indoite. Pe sub haina de iarna, purta un pulover rosu, impletit, de pe vremea cand buna sa sotie traia. Iesind din casa, fu intampinat de glasurile zgomotoase ale copiilor, care erau cat pe ce sa-l dea jos din picioare. Dar, poti sa te superi pe glumele lor, pe veselia si pe glasurile sunand a clopotei? Vazandu-i, ii trecura prin fata ochilor imaginile chipurile copii sai dragi, de varsta lor. Asa erau si ei – nastrusnici si ghidusi dar, parca putin mai respectuosi si mai cuminti.

Tinand strans in mana galeata, pasea incet si apasat pe zapada proaspat cazuta. Poate cu putina teama, sa nu cumva sa alunece si sa cada. Nu de cazatura ii era teama, ci de faptul ca nu s-ar mai putea ridica. Dar, chiar si asa, indrazni. “Apara-ma, Doamne, sa ajung cu bine inapoi!”, murmura batranelul. Zarea deja marginile inghetate ale cismelei, peste care se prelingea un firisor de apa limpede. Grabindu-se sa ajunga cat mai repede, piciorul drept ii aluneca peste marginea inghetata a unei pietre, ce se rostogoli de indata. Cazu in genunchi, dar nu se lovi prea tare. “Doamne, daca ar fi vreun copil de-al meu aici, m-ar ajuta sa ma ridic! M-ar ajuta sa car si galeata asta, care e din ce in ce mai grea!”.

Nu termina de rosti cuvintele ca inaintea sa aparu un tanar, inalt si subtire, imbracat frumos, cu haine rosii de catifea. Purta pe deasupra un mantou soldatesc, cu blana de astrahan negru la maneci si la guler. Capul ii era descoperit, vantul fluturandu-i pletele aurii, de culoare graului de vara. Ochii sai scanteiau ca doua stele, emanand bunatate si caldura. Intinse mana batranelului, spunandu-i: “Haide, tata-mosule, ridica-te!”. Mirat de o astfel de aparitie, batranul intinse mana tanarului si se ridica. Dupa ce-i umplu galeata cu apa, tanarul se oferi sa il conduca pana acasa. Tot drumul inapoi, batranelul se tot gandea, tragand pe furis cu ochii spre tanarul misterios: ” Ce minune sa mai fie si asta?”.

Mergand in tacere pe drumul troienit, batranelul isi aminti de vremurile cand – in putere fiind – petrecea ziua de Sfantul Nicolae, acasa, langa copiii sai frumosi. Pe fiul cel mare il chema Nicolae, iar pe una dintre fete Niculina. Si unde mai pui ca si el era tot Nicolae, botezat asa, pentru ca se nascuse chiar de ziua Sfantului Mare Ierarh. Masa lor era plina de bucatele de post, caci era Postul Craciunului, respectat cu mare strictete la el in casa. Sotia sa, o foarte buna gospodina, facea placinte cu mere si placintele cu dovleac – favoritele fiului cel mare. Pe masa gatita cu un acoperamant brodat fin, ii asteptau sarmalele de ghebe, frumos aliniate pe platoul de portelan. “Ei, ce vremuri! De s-ar mai intoarce, macar si pentru o clipa!”.

Sprijinit de bratul tanarului, batranelului ii veni aproape sa lesine, caci poarta era intredeschisa. Pe aleea inzapezita ce ducea spre usa de la intrare, se vedeau urme de pasi. “Sigur m-au calcat hotii!”, isi zise batranelul, in gand. Dar, nu de hoti ii era frica, sigur n-ar fi avut ce sa ia, caci era umil si, in afara de un caine si o pisica, nu avea nimic. Tanarul de langa el ridica galeata si o aseza pe holul intunecos de la intrare, pe un taburet. Tinandu-l pe batranel de mana, il impinse catre odaia din spate, unde se retrasese de gerul de afara. Deschise incet usa la camera si batranelul amutise. Odaia era calda, focul isi arata limbile rosietice, prin zabrelele portitei de la soba. Pe perete, candela era aprinsa, imprastiind in jur pace si liniste. Masa de la perete era gatita deja de sarbatoare si bucatele aburinde stateau frumos aliniate! Mirosea a sarmale de ghebe, a placinte de mere cu scortisoara si rom!

Credea ca viseaza sau ca a murit si a ajuns in rai. Nu atat in raiul lui Dumnezeu, ci in raiul care facuse parte din viata lui, odata. Se trezi buimac, luat pe sus de feciorul sau cel mare – Nicolae. Erau cu totii acolo – copiii si nepotii sai, care venisera de departe, sa-i faca o surpriza, chiar de ziua lui. O putere de neimaginat il cuprinse pe batranel. Uitand pentru o clipa de copii, el cauta cu privirea pe tanarul care-l insotise. Alerga incoace si incolo ca sa-l gaseasca! Dar, in zadar! Ajungand la usa de la intrare, zari dincolo de poarta silueta unui batranel, imbracat in haina de arhiereu, ce se departa prin neaua sclipitoare. Avea in mana un toiag mare, cu o cruce in varf, iar fata ii stralucea ca soarele. Era chipul din icoana pe care o pastra in camera din fata. Abia atunci, cu lacrimi mari in ochi, batranelul realiza: “Era El … era chiar Sfantul Nicolae! Venise sa-l ajute, sa-i aduca din nou pe copii aproape, sa-i puna belsug pe masa. Venise sa-i spuna: LA MULTI ANI … NICOLAE!”

Dupa ce-l petrecu pe sfant cu privirea, se intoarse in casa, ca sa-si stranga copiii si nepotii in brate. Era fericit, cum nu mai fusese demult. Se simtea mai tanar, mai vioi. Nu-l mai durea nimic si de rana de la genunchi, deja uitase. Si de data aceasta, simti ca mana celui Atotputernic era deasupra sa. A fost cea mai mare minune pe care i-a fost dat s-o traiasca. Era umil, nici vorba de mandrie, dar in sinea lui isi spunea: “Cine poate indura bucuria de i se spune LA MULTI ANI, de ziua sa, chiar de Maritul sau Ocrotitor?”

Oare, era un semn, era o prevestire? Si ce daca? Traise deja multe si vazuse si mai multe in viata lui. Tot atatea, cate va doreste si voua sa ajungeti sa vedeti si sa traiti, dragi copii!

LA MULTI ANI, NICOLAE!

Copyright : Gheorghe A. Stroi,

Revista Armonii Culturale http://www.armoniiculturale.ro/

Comentarii

comentarii

Spune-ti si tu parerea. Opinia ta e importanta.