In memoriam Ovid Densusianu a fost genericul sub care, în data de 17 decembrie, a avut loc o manifestare comemorativă prilejuită de împlinirea a 140 de ani de la naștere și a 75 de ani de la moartea marelui lingvist român Ovid Densusianu, al cărui nume biblioteca noastră îl poartă cu cinste.

Cu această ocazie au fost aduse în atenție aspecte din viața și activitatea acestui savant, lingvist de renume, cu rădăcini adânci pe plaiurile Țării Hațegului. Despre patronul spiritual al Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a vorbit cu mândrie managerul bibliotecii, Ioan Sebastian Bara, care a făcut o prezentare biografică a acestuia, urmat de doctorul în istorie Ioachim Lazăr, care a vorbit de familia Densușienilor și contribuția acestora la dezvoltarea culturii române, iar despre cultura populară în opera lui Ovid Densusianu a vorbit etnologul Marcel Lapteș.

Fiu al lui Aron Densușianu și al Elenei Circa, Ovid Densusianu s-a născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraş. Pe linie paternă descinde din cunoscuta familie a Densuşienilor, care-şi au obârşia în localitatea Densuş din Ţara Haţegului. Urmează şcoala primară în Satul-Lung, apoi la Făgăraş şi Braşov. După studiile secundare la Liceul Naţional şi la Institutele Unite din Iaşi, își ia bacalaureatul în 1890. Urmează Facultatea de Litere din Iaşi, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Al. Philippide şi Al. Xenopol. În anul 1892 îşi ia licenţa Magna cum laude cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.

Este apoi profesor de liceu la Botoşani şi Focşani (1892-1893). Va face studii de specializare în Germania, la Berlin, şi la Paris, cu mari oameni de știință ai vremii. În 1895 publică primul volum, rezultat al unor asidue cercetări lingvistice: Aliteraţiunea în limbile romanice; Rotacismul în dialectul istrian (1897). În 1896, îşi ia diploma la Școala de Înalte Studii de la Paris, apoi devine doctor în filologie, tot la Paris, cu o teză despre literatura franceză medievală. Întors în ţară, este profesor suplinitor la Catedra de Istorie a Limbii şi Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti.

Publică la Paris monumentala lucrare Istoria limbii române (în limba franceză): Vol.1 (1901); Vol. 2 (1938). În țară, devine profesor universitar şi şeful catedrei de Filologie Romanică, post pe care îl va ocupa până în ultima clipă a vieții, în 1938. La 30 martie 1903 devine membru corespondent al Academiei Române, iar la 15 octombrie 1918 devine membru activ al prestigiosului for științific, rostind discursul de recepţie despre Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Împreună cu lingvistul I. A. Candrea va înființa, în 1905, Societatea Filologică Română. Împreună cu I. A. Candrea, redactează un Dicţionar etimologic al limbii române (1907-1914), rămas neterminat și, tot împreună cu acest savant, înfiinţează la Bucureşti Institutul de Filologie şi Folclor (1914). Publicațiile acestui institut le va inaugura cu monumentala sa lucrare monografică intitulată Graiul din Țara Hațegului (1915). Preocupările publicistice se concretizează în activitatea pe care o desfășoară în comitetul de redacţie al revistei Sămănătorul (1903), în editarea, la Paris, a revistei Romania și, în mod deosebit, prin înființarea revistelor Grai şi suflet (1923-1938) și Viaţa Nouă, (1905-1925), reviste al căror suflet a fost Ovid Densusianu.

S-a preocupat de folclorul român, de culegerea și cercetarea acestuia chiar de la sursă, activitate materializată în culegerea de texte dialectale adunate în volumul Graiul nostru, peste 800 de texte din toate părțile locuite de români, considerată de el „o icoană a graiului nostru.”

În 1920, îi apare lucrarea Flori alese din cântecele poporului, apoi lucrarea în trei volume, Literatura română modernă (1920-1923), urmată de Viaţa păstorească în poezia noastră populară (1922-1923; 2 volume), un studiu despre oglindirea păstoritului în lirica populară şi în balada Mioriţa. Din 1924, este membru al Societăţii de Lingvistică din Paris (1924). Iniţiază convocarea primului Congres al filologilor români (13-15 aprilie 1925), unde prezintă comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.

Ovid Densusianu a avut și preocupări literare, fiind atras de curentul simbolist. Astfel, sub pseudonimul „Ervin” publică mai multe plachete de versuri, cărora li se adaugă câteva încercări dramatice în versuri: Limanuri albe, Heroica, Sub stânca vremii, Salba clipelor. S-a stins din viaţă la 8 iunie 1938, la Bucureşti, în timpul unei sesiuni de examene. Ultima însemnare olografă este un anunț scris studenților prin care le comunica faptul că examenul oral de filologie romanică „se va ține vineri 10 iunie, de la 5-7”. În acea zi, însă, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

În perioada 1968-1985 a fost tipărită opera lui O. Densusianu într-o ediție critică, sub îngrijirea lingviștilor Boris Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb, în 6 volume. În final, celor prezenți în sală le-au fost adresate întrebări, răspunsurile corecte fiind recompensate cu premii constând în diplome și cărți oferite de Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva.

Comentarii

comentarii

Spune-ti si tu parerea. Opinia ta e importanta.