Exponatul lunii mai la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva este reprezentat de un craniu de urs de peşteră (Ursus spelaeus), care a fost descoperit în peştera Cioclovina Uscată (aflată pe raza Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, judeţul Hunedoara), şi care se află în prezent în patrimoniul secţiei de ştiinţe naturale din cadrul muzeului.

Palatul Magna Curia din Deva este gazda unui exponat de excepție ce va putea fi admirată pe parcursul acestei luni în spaţiul special amenajat la intrare. Este vorba despre craniul unui de urs de peşteră (Ursus spelaeus), care a fost descoperit în peştera Cioclovina Uscată (aflată pe raza Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina, judeţul Hunedoara). Ursul de peșteră a vieţuit în munţii şi pădurile europene în timpul Pleistocenului, având o înfăţişare cu adevărat impresionantă. Capul său era foarte lat, masiv, cu frunte înaltă, iar trupul solid şi îndesat putea cântării şi peste 400 de kilograme. În general, ursul de peşteră se hrănea cu frunze, rădăcini şi fructe, însă în cazul exemplarelor din Munţii Carpaţi situaţia stătea cu totul altfel, în sensul în care populaţia de urşi era în mare parte carnivoră. Ultimele cercetări arată că urşii de peşteră au dispărut în totalitate aproximativ 27.800 de ani, în timpul ultimei glaciaţiuni.

 

Ursul de peşteră (Ursus spelaeus)

ursAlături de mamuţi, ursul de peşteră a fost cel mai apropiat animal, la propriu şi figurat, faţă de oamenii cavernelor. Strămoşii noştri şi urşii peşterilor au coabitat împreună timp de mii de ani, înfruntând vitregiile glaciaţiunilor şi lipsa hranei. Evoluţia comună a celor două specii s-a despărţit încă acum câteva zeci de mii de ani. In prezent, din urşii uriaşi de odinioară au mai rămas doar scheletele din colecţiile muzeale.

Ursul de peşteră (Ursus spelaeus) a fost o specie de urs de talie mare care a stăpânit munţii şi pădurile europene în timpul perioadei Pleistocene. După cum ne sugerează şi denumirea sa, ursul de peşteră şi-a căpătat acest nume datorită cantităţilor mari de fosile descoperite în interiorul formaţiunilor carstice. Căutarea peşterilor şi văgăunilor în scop de adăpost nu este un fenomen limitat doar la speciile de urşi, multe alte animale precum liliecii, felinele sau chiar unele păsări alegând cavităţile din roci drept locuinţe temporare sau permanente. Însă pentru urşii de peşteră, formaţiunile carstice au reprezentat un element fără de care această specie nu ar fi putut supravieţui şi dezvolta. Datorită condiţiilor climatice mult mai aspre decât cele din zilele noastre, urşii glaciaţiunilor petreceau majoritatea timpului în peşteri, comparativ cu urşii bruni de astăzi care folosesc cavităţile carstice şi bârlogurile săpate în pământ doar pentru perioada hibernării anuale sau a creşterii puilor.

Ursul de peşteră a intrat relativ recent în atenţia oamenilor de ştiinţă, fiind descris pentru prima dată în anul 1774 de către Johann Friederich Esper, iar povestea primelor fosile de ursi ai cavernelor este cu atât mai interesantă…Primii oameni care le-au descoperit în Evul Mediu erau ferm convinşi că au dat peste oase de… balauri, dragoni, unicorni, diavoli, oameni păcătoşi căzuţi pradă blestemelor sau chiar oasele lui Cerber, câinele care păzea Infernul. Însăşi Esper era convins că dăduse peste fosilele unui urs polar, abia după 20 de ani, ştiinţa realizând că se afla în faţa unei noi specii de urs, Ursus spelaeus – Ursul Cavernelor.

EuropeCaveBearRegatul ursului de peşteră

Teritoriul stăpânit de specia urşilor de peşteră se întindea din Spania şi până în Rusia. Se estimează că cele mai multe exemplare au trăit în munţii Alpi, Carpaţi şi Pirinei. Nu s-au descoperit urme de urşi în Marea Britanie, Scandinavia sau Ţările Baltice deoarece, în Pleistocenul târziu, aceste teritorii erau practic lipsite de orice formă de viaţă, fiind acoperite de o calotă imensă de gheaţă. Cantităţile uriaşe de fosile de ursi descoperite în Europa Centrală, Sudică şi de Est, converg asupra teoriilor unor paleontologi care au estimat că zonele erau populate la acea vreme de adevărate turme de urşi. In unele peşteri din Europa s-au descoperit resturi osteologice de urs care se întind pe o perioadă de peste 100.000 de ani, răstimp în care acestea au fost locuite succesiv de către mii de urşi de cavernă.

Înfăţişarea ursului de peşteră

Ursul de cavernă era un descendent direct al speciilor Ursus etruscus şi Ursus deninger care trăiau în Europa acum circa 500.000 de ani. Paleontologii au reuşit să demonstreze că urşii de peşteră s-au despărţit pentru a evolua diferit de urşii bruni, încă de acum 1,2 milioane ani. Ca un ultim argument diferenţiator faţă de urşii bruni, majoritatea urşilor de peşteră prezintă aşa numitul fenomen de “molarizare”. Acest procedeu apare datorită trecerii pe un regim preponderent vegetarian, molarii urşilor de peşteră tinzând să se unească cu premolarii, rezultând astfel un mecanism de masticaţie mult îmbunătăţit.

Ursul de peşteră avea o înfăţişare cu adevărat impresionantă. Capul său era foarte lat, masiv, cu o frunte înaltă. Trupul solid şi îndesat, era sprijinit pe picioare puternice,musculoase, cu labele orientate în interior la fel ca ale urşilor bruni. Un mascul de talie obişnuită cântarea lejer 400 de kilograme, cu toate că unii cercetători afirmă că masculii bine dezvoltaţi atingeau chiar o tonă. Putem considera, fără a greşi prea mult, că urşii de peşteră aveau aceeaşi talie şi greutate cu a urşilor bruni din subspecia Kodiak. Talia lor a fost modificată în timp de fenomenul de glaciaţiune, atunci când temperatura mediului ambiant scădea brusc în decurs de câteva generaţii. Astfel, urşii de peşteră creşteau mai mari decât urşii care trăiau în timpul perioadelor interglaciare, probabil ca o măsură eficientă de a ajusta pierderile temperaturii corporale.

Hrana lor era în mare parte alcătuită din vegetale precum frunze, rădăcini, fructe şi nuci, după cum o dovedesc şi resturile osteologice. Aici apare însă un fenomen interesant. În timp ce oasele urşilor din Europa Centrală şi de Vest, conţineau niveluri scăzute ale nitrogenului-15 (semn sigur al unor animale vegetariene) în cazul urşilor de peşteră din Munţii Carpaţi, situaţia stătea cu totul altfel. Un studiu recent efectuat de cercetătorii Michael Richards din cadrul Institutului Max Planck din Germania şi Erik Trinkaus de la Universitatea Washington, vine cu unele concluzii neaşteptate. Conform acestora, urşii din peşterile Carpaţilor alcătuiau o populaţie distinctă, care era în mare parte carnivoră. Conţinutul ridicat al nitrogenului-15 din fosilele descoperite în Peştera Urşilor indică faptul că aceste animale se hrăneau preponderent cu carne. De unde?  Carnea provenea în mare parte din cadavre de animale doborâte de asprimea iernilor din Cuaternar. Pe lângă această sursă, urşii din Carpaţi erau canibali, puii sau exemplarele ucise în lupte fiind consumate. Cu siguranţă inclusiv primii oameni din munţii noştri au servit drept sursă de hrană urşilor cavernelor.

Ultima glaciaţiune = ultimii giganţi

Urşii de peşteră sufereau de o seamă de afecţiuni precum tumori osoase, viermi intestinali, osteomielite, periostite, pietre la rinichi, infecţii dentare sau fracturi datorate luptelor pentru hrană sau femele. Totuşi niciuna dintre aceste cauze nu a dus la dispariţia urşilor.

Relaţiile lor cu primii oameni au fost deosebit de interesante. Neanderthalienii, alături de oamenii de Cro-Magnon, s-au luptat cu urşii pentru a-i goni din peşterile care le serveau drept adăpost, sau încercau să le fure prăzile. Cu toate acestea, multe astfel de comunităţi umane primitive vedeau în urşi nişte strămoşi îndepărtaţi, animale mitice sau zei încarnaţi în animale. Fascinaţi de forţa şi caracterul urşilor, oamenii i-au venerat în primele forme de religie organizată. Aşa-zisul Cult al Urşilor de Peşteră, este probabil prima religie a omenirii. Primele altare care conţineau cranii de urşi au fost construite de oamenii de Neanderthal în numeroase peşteri din Alpi şi Carpaţi. Cu toate că se vânau reciproc şi îşi furau unii altora adăpostul şi prăzile, urşii şi oamenii au convieţuit împreună timp de zeci de mii de ani.

Ursul brun de astăzi, care i-a luat locul în pădurile Europei, nu are nici o legătură cu ursul de peşteră, acesta nefiind strămoşul urşilor actuali. Ursul de peşteră a dispărut fără a lăsa urmaşi, urşii de astăzi apărând în aceeaşi perioadă în Asia, colonizând Europa după dispariţia giganţilor miţoşi din caverne.

Ultimele date arată că urşii de peşteră au dispărut în totalitate, undeva acum 27.800 de ani, în timpul ultimei mari glaciaţiuni. Cu toate că adevăratele motive nu sunt încă cunoscute, savanţii consideră că schimbările bruşte şi radicale ale climei au dus la modificarea regimului speciilor de plante care alcătuiau baza alimentaţiei uriaşilor din caverne.

Comentarii

comentarii

Spune-ti si tu parerea. Opinia ta e importanta.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.