6Ne-am adunat cu mic, cu mare şi-am pornit spre Retezat! Tărâmul ochilor albaştri! Ei, doar nu credeți că o să vedeţi numa băieţi blonzi cu ochi albaştri pe fiecare vârf! E ceva mult mai frumos, mai profund! Despre ce vorbesc? Despre lacurile extraordinare ale masivului! Despre apa de-un albastru specific a lacurilor Bucura, Stânişoara, Lia, Galeşul sau celelalte. Lista continuă mult și bine, dar…ar avea vreun rost să le enumăr pe toate? Pff, încă un lac! Ce mare scofală? Da, spun clar şi răspicat! Fiecare are o frumuseţe copleşitoare. Hopa, am uitat ceva: să îţi descriu puţin peisajul…

Imaginează-ţi crestele înalte ale munţilor. Stai 2pe unul dintre bolovanii nelipsiţi ai masivului şi priveşti covorul roz ce ţi se aşterne-n faţă; rododendronii îţi zâmbesc; în depărtare, auzi strigătul marmotei şi priveşti cat vezi cu ochii. Îţi ridici privirea şi vezi uriaşul care ţi se înalţă în faţa ochilor, cobori din nou privirea printre culorile diverse ale măreţului munte şi ochii ţi se opresc asupra unei întinderi albastre de apă. E un lac, unul dintre miile de lacuri ale muntelui. Dacă priveşti intens, vei observa că puternicii curenţi formează o linie pe mijlocul lacului. Acolo, cei din vest se întâlnesc cu cei din est şi stau la o poveste, toate acestea în timp ce marele balon de foc se coboară spre microuniversul în care trăim. Frumos, aşa-i? Oooo, da! Tare frumos!

4Trupa veselă porneşte, deci, spre majestatea sa, muntele! Oare ne primeşte? Depinde doar de noi. Dacă respecţi muntele şi îl rogi să îţi dea voie să-i pătrunzi teritoriul, te va primi cu bucurie în suflet. De aceea noi nu cucerim niciodată un munte. De fapt, muntele nu poate fi cucerit, pe noi înşine ne cucerim. Dar dacă nu poate fi cucerit…ce facem? …Îi cerem permisiunea de a urca pe vârf. Şi aşa am reuşit să ajungem pe două dintre cele mai importante vârfuri: Peleaga şi Retezat. Sâmbătă, când am ajuns pe cel de-al treilea vârf ca înălţime al masivului, am întâlnit o trupă şi mai veselă, toţi băieţii fiind atât de fericiţi de reuşită încât au renunţat la tricou…era cât pe ce să credem că am ajuns pe plaja de nudişti, haha. 5Am râs cu ei, am făcut poze şi am coborât din nou la lac, unde mi-am reîntâlnit vechii prieteni de la Salvamont Lupeni. E aşa ciudat când mă gândesc că ei mă ştiu de la Straja, de pe vremea când stăteam bot în bot cu Baloo, ursul staţiunii. Acum, bătrânul a crescut, am crescut şi eu…dar tot aşa de bine ne înţelegem!

Ei, şi a venit ultima zi în care am plecat spre 2509 m; cu o echipă mai mică, de data aceasta, fiindcă nu toţi au rezistat efortului făcut în ultimele zile. În echipa asta, cel mai tare fu pinguinul! Micuţa fetiţă a prietenilor noştri! 1 metru şi un suflet mare! Opt anişori…9, în octombrie! Părinţii ei s-au întors din drum, fiind prea obosiţi, toate astea în timp ce ea urla tare, tare de tot: ”Nuuuu! Eu mă duc! Eu vreau să mă duc pe vârf cu Alexandra!” Şi s-a dus! Să nu vă spun ce drăguţ mă prindea de mână când voia să o ajut…sau cu cât interes mă asculta şi îmi urma sfaturile, şi să nu vă povestesc zâmbetul plin de bucurie pe care n-i l-a împărtăşit pe vârf! Ajunsese! Şi era mândră de ea! Acum, vedea lumea de sus! Asta da copilărie frumoasă!

Comentarii

comentarii

0 comments