O singură planetă. Milioane de oameni. Mii de ţări. Sute de culturi. O mulţime de limbi vorbite şi o multitudine de religii…iar nu în ultimul rând, un infinit de perspective. Aşadar, într-o lume atât de mare, de ce-am putea noi defini realitatea? Nu deține fiecare persoană propria realitate?! Propriul punct de vedere? Iar dacă eu spun că cerul e albastru..cum aş putea defini această culoare? Ce mi-ar permite să spun că albastrul meu e acelaşi cu albastrul tău? Cum aş putea spune că nebunia nu e relativă?

Privesc în jur şi ce văd? Rasa umană. Oameni; înfăţişare asemănătoare, aceleaşi componente, poate unele mai mari, altele mai mic, altele albe şi altele negre. Dar oare văd şi aceaşi raţiune? Nicidecum! Asta depinde exclusiv de modul în care fiecare persoană îşi vede lumea. Realitatea mea nu coincide cu realitatea ta…

Am să mă îndrept acum spre romanul lui Ken Kesey, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”, povestea unei lupte cu sistemul, petrecută într-un ospiciu de ”nebuni”. Dar de ce erau consideraţi aşa? Din cauza că puteau gândi altfel? Din cauza că McMurphy îşi dorea altceva, deci era periculos? S-a chinuit din răsputeri să schimbe anumite percepţii şi a decis să lupte împotriva sistemului. Maaare greşeală! Asta pentru că a înfruntat sistemul fără nicio armata care să îl apere, să îl ajute. Tata îmi spunea că nu are rost să lupt împotriva curentului, pentru că va fi o lupta pierdută; aşa că trebuie să înoţi în aceiaşi direcţie, să te apropii de mal, iar dacă vrei să scapi cu bine din acea atmosfera urâtă, în momentul în care ai ajuns aproape de mal şi ai început să simţi pământul sub tălpi… Ei bine, atunci fugi! Fugi fără să priveşti în urmă, pentru că dacă priveşti, atunci iasă la iveală momentul tău de îndoială şi ghici ce?! Cedezi. McMurphy nu a abordat această cale şi s-a trezit singur. Singur în faţa unei întregi armate care navalea peste el. Singur în faţa unui sistem care nu te omoară, dar te striveşte pas cu pas, minut cu minut. Şi astfel, deşi cu o voinţă enormă şi cu o putere fantastică, devine învins, devine doar un alt rebel redus la tăcere. Exact aşa cum ar fi devenit Washington dacă nu ar fi reuşit să învingă în lupta împotriva Coroanei britanice. Pentru că ce era el de fapt? Un ofiţer rebel care, dacă nu ar fi câştigat această luptă, ar fi fost spânzurat, că atâţia alţii. Redus, la propriu, la tăcere.

Personajul filmului despre care vă vorbesc aici a fost adus la stadiul de a nu mai fi periculos, la ceea ce definesc ei a fi ”normal”…Dar, la fel ca nebunia…normalitatea este tot atât de relativă! Iar ambele sunt doar simple etichete impuse de un sistem rigid. Uzul raţiunii depinde, în acest caz, de fiecare om în parte iar un lucru pe care eu îl percep astfel…o altă persoană îl poate percepe cu totul altfel.

Aşadar…ce e de fapt realitatea? Normalitatea? Nebunia? Şi voi primi milioane de răspunsuri, voi cunoaşte milioane de gândiri, de idei, milioane de realităţi, de normalităţi, de nebunii!

Comentarii

comentarii

Spune-ti si tu parerea. Opinia ta e importanta.