Horațiu Mălăele revine pe scena Operei Naționale Române din Timișoara cu un spectacol memorabil: ”Măscăriciul”, după A.P.Cehov. Evenimentul va avea loc luni 29 februarie 2016, de la ora 19.00.

Îndrăgitul actor Horațiu Mălăele revine în capitala Banatului cu una dintre operele sale teatrale de colecție, spectacol ce pune în cea mai clară lumină toate atuurile sale. ”Măscăriciul”, după A.P.Cehov, este un spectacol ce îi va amuza copios pe toți cei care îl vor urmări. O istorie ilustrată a teatrului sau o istorie a stilurilor artei actorului, aflată mereu pe acea margine imperceptibilă (pe care Horaţiu Mălăele ştie atât de bine să o pipăie cu cele o mie de simțuri ale sale) dintre tragedie şi parodia ei, dintre comedie şi caricatura ei, dintre geniu şi cabotin. Acest Svetlovidov este în interpretarea lui Mălăele un actor tot atât de mare pe cât este de cabotin. De ce? Pentru că o delicateţe înnăscută îl împiedică să fie vanitos şi îl sileşte să se ia în râs. El este măscăriciul, adevăratul actor, iar cântecul său de lebădă este o arie a bufonului. Dar şi o lecţie de actorie, pentru că Sufleorul, interpretat de Niculae Urs (pe care Horaţiu Mălăele l-a atras într-o aventură a creaţiei de o mare coerenţă, într-o reprezentare pitorească, mizerabilă şi înduioşătoare a deosebirii dintre artist şi omul de rând), care ştie pe dinafară nenumărate roluri, încălzit de vodcă, încearcă să le şi interpreteze. Minunat fiecare, minunaţi ca parteneri unul pentru celălalt, Horaţiu Mălăele – într-o ipostază a vulnerabilităţii artistice mai puţin cunoscută – şi Niculae Urs – care face un rol de o mare delicateţe şi sensibilitate – Actorul şi Sufleorul, Svetlovidov şi Nikita Ivanîci privesc înapoi când cu mânie, când cu mândrie, când cu melancolie… se joacă mici scene, bijuterii teatrale, se schimbă replici, lumini, registre poetice, stilistice, se bârfeşte, se bea, se oftează.

Fragmente, scene mici, pasaje din monologuri celebre. Din roluri jucate sau doar visate, dorite. Momente speciale, regizate şi interpretate cu mijloacele sensibilităţii, edificiu pe care este, de fapt, construit tot spectacolul. Între Shakespeare şi Cehov, între Lopahin şi Lear, un traseu pe care bufonul din el nu-l părăseşte pe Svetlovidov. Nici o clipă nu se dizolvă amestecul ciudat de la început, de sfârşit de lume şi început de alta, de spovedanie sinceră, totală, în care se poate privi înăuntru, adânc, până în cel mai mic cotlon. Ironie, autoironie, poante, ludic, râsu’ – plânsu’, iritare, gesturi de artişti, gesturi de beţivi, nostalgie, sentimentul devastator al inutilităţii ca artist şi om, iluzia că fără Svetlovidovi teatrul moare. Dispare. O iluzie însă, fără de care actorul nu se poate sui pe scenă.
Dramatizarea și adaptare scenică sunt asumate chiar de interpreți, iar regia îi aparține lui Horațiu Mălăele, Decorul este creația Ninei Brumuşilă, costumele sunt realizate de Adriana Popa, iar muzica este compusă de George Marcu.

Comentarii

comentarii

0 comments