Se spune că în viaţă trebuie să înveţi şi să pierzi. O lecţie pe care eu nu am vrut să o înţeleg niciodată. Până acum câteva săptămâni, când am oprit expediţia pe cel mai înalt vârf al Americilor. Eu cred că muntele are un spirit propriu, de aceea nu poate fi cucerit. Poate fi respectat, iubit, preţuit, dar nu cucerit. Altfel spus, dacă încerci să porți o luptă impotriva muntelui, mai mult ca sigur vei realiza că ești învins.

Iar această învingere poate fi, uneori, fatală. Nu poţi purta o luptă cu muntele prin simplul fapt că ”un munte se cutremură doar dacă e lovit de un alt munte”. Iar tu, ca om, eşti atât de mic, de infim şi de neimportant pentru el, încât nici măcar nu îţi acordă atenţie. Noi nu am considerat niciodată că ne luptăm cu muntele, ci chiar as putea spune ca uneori am avut de purtat o lupta cu oamenii… Fel şi fel de caractere pe care le descoperi doar acolo sus, unde zona de comfort ţi se diminueaza, unde lucrurile devin din ce în ce mai grele, situaţiile din ce în ce mai neîntâlnite iar raţionamentul uman clachează.Acolo, pe crestele munţilor, pe văi adânci uitate de lume, pe piscuri impunătoare, acolo,IMG_3784 precum priveliştea tomnatică a unui copac ce se dezgoleşte de frunze, acolo vezi dincolo de hologramă, dincolo de corpul de piele şi observi…observi ceva ce te-ar putea marca pe viaţă, şi anume dezvăluirea adevăratului caracter uman. Unele caractere pot fi extraordinar de frumoase şi atrăgătoare, dar altele sunt deloc pregătite pentru această excursie a minţii lor. De ce zic asta? Pentru că totul este psihic. Totul porneşte din mintea ta, şi din puterea ta de voinţă. Iar dacă nu o ai formată la nivelul la care este necesar sa fie, poţi dezvălui un caracter nu tocmai plăcut, atat pentru tine, cat si pentru cei din jurul tău.

Faptul că ne-am oprit la aproape 6600 de metri, nu a fost o pierdere. Da, mi-ar fi plăcut să pot să vin acasă şi să va arat o poză cu mine pe vârf. Să zâmbesc şi să spun: da, am reuşit! Dar în unele situaţii, faci pasul acela în spate şiramane saîncerci altădată. Ce s-a întâmplat mai precis în expediţia pe cel mai înalt vârf al Anzilor? După o lungăIMG_3730 perioadă de vreme proastă, a fost o fereastră de 2 zile de vreme bună. Am făcut tot posibilul să ajungem în acele 2 zile pe vârf. Am tras de noi şi în7 zile, noi eram deja la peste 6000m altitudine. Ceea ce n-am realizat este că şi ghiziiexpediţiilor comercialeîşi vor împinge clienţii spre a ajunge cât mai sus, pentru a putea urca vârful. Am întâlnit o mulţime de expediţii internaţionale şi nu mi-a venit să cred cât de comercial poate fi acest munte! Oameni fără experienţă, care au plătit mii de dolari, crezând că banul rezolvă orişice, împânzeau majestuoasele pante ale Anzilor.Mulţi nu văzuseră niciodată colţari iar alţii îşi închiriaseră bocancii de mare altitudine,dar nu i-au purtat niciodată. Tot ce îşi doreau erasă ajungă pe vârf şi să bifeze reuşita. Nu îşi doreau să înveţe, să socializeze, să se bucure de ceea ce au şi locul în care se află…aveau un singur scop: vârful Aconcagua. Şi mânaţi de aceste 2 cuvinte, care li se învârteau încontinuu în minte, au păţit aşa precum Ghiţă din Moara cu Noroc (că tot sunt într-a 12a şi urmează BAC-ul) şi anume au ajuns la ultimul nivel al degradării umane, fiind în stare să calce peste cadavre doar pentru a-şi atinge scopul.IMG_3706

Urcam spre vârf…şi după ore întregi de marş, am ajuns la o traversare care, în mod normal era o simplă traversare de grohotiş. De data aceasta, (pentru că perioada care a trecut a fost abundentă în zăpezi) era traversarea unui gheţar. O pantă îngheţată cu o cararuta de câţiva centimetri. Da, am mai trecut prin astfel de încercări, dar în momentul în care ştii că ai întrebat la tabăra de baza dacă ai nevoie de piolet şi de alt echipament şi ţi s-a spus că nu este nevoie, iar mai apoi ajungi acolo şi observi pericolul îngrozitor, este puţin frustrant. Riscul de a cădea era enorm..şi te puteai opri?! Cum să te opreşti pe o pantă îngheţată fără piolet? Ai fi alunecat până la capătul acesteia şi ai fi dat direct în pietrele grohotişului. Iar când am văzut că din cealaltă parte vin alte grupuri, renunţând la ideea de a mai urca pe vârf, am rămas şocaţi. Nu aveai unde să te dai deoparte pe acea cărare şi deşi tata îi rugase pe unii să se oprească, ca să ne putem măcar ancora, cumva, să nu ne pierdem echilibrul, ei au continuat fără nicio problemă. Unul dintre ei s-a agăţat de mine, pentru că nu avea loc să treacă. A urmat apoi al doilea! Atunci a decis tata că oprim expediţia. IMG_3842Un pas greşit putea fi fatal. Am plâns. Vântul şuiera din toate părţile, îngreunând comunicarea. Tata se întoarce spre mine şi urlă: “ Alex! Tu vezi ce-i aici?! Unde să continuăm?” Răspund, printre plânsete: “Văd! Dar de ce urli la mine?” “Nu urlu la ţine, urlu la situaţie!” Şi ne-am întors. Mai aveam cel mult 3 ore până pe vârf. Eram pregătiţi atât psihic, cât şi fizic. Dar ceea ce-am văzut acolo, situaţia în care ne aflam, ne-a determinat să ne întoarcem.Mi-ar fi plăcut să ajungem pe vârf? Bineînţeles că mi-ar fi plăcut! Dar totodată, mă bucur că ne-am întors cu bine şi că nu am ajuns pe lista neagră a muntelui Aconcagua.

IMG_3862Pentru mine e tare ciudat. Nu am o poză de pe vârf, ci am o poză cu un vârf în spatele meu. Iar pe munte, o astfel de decizie este extrem de grea. Ştii că ai făcut tot posibilul: psihic, fizic, material, dar vezi că trebuie că renunţi. Vârful te atrage precum marinarii erau atraşi de cântecul asurzitor al sirenelor, dar tu alegi varianta de care ai nevoie: să te întorci sănătos acasă. A fost o experienţă inedită, atât pentru mine, cât şi pentru tata, dar am învăţat multe! Aşa cum spuneam la început, cu un munte nu te lupţi, ci îl respecţi şi înveţi lectia pe care o preda. Îl poţi considera că pe un mare maestru pe care îl priveşti cu ochii mari şi îl asculţi cu urechile ciulite. Iar dacă ar fi să câştigi ceva, câştigi experienţa! Fie că ai reuşit sau nu să ajungi acolo sus, cel mai important este să fi reţinut ceea ce muntele insusi ţi-a şoptit.

Cu drag, un suflet

Comentarii

comentarii

0 comments