AcasăREPORTAJÎn umbra marelui Sfinx

În umbra marelui Sfinx

”Şi-am venit la Maramu’, să răsune pamantu’, măiii!”

Am ajuns în Maramureş! Cum şi cu ce scop? Ei bine, o familie dragă nouă, a aterizat aci, amu câteva luni. Cum adică a aterizat? Adică familia Bucur, a.k.a. Măruţa, Aida, Claudia şi Adi, au venit din Chile, în vizită, acasă, la Baia Mare.

Cu AidaSă vă povestesc acum cum am reuşit noi să ne cunoaştem. Cand am fost în America de Sud, pentru a urca pe cel mai înalt vulcan al lumii, domnul Radu şi domnul Mihai, cei care ne-au îndrumat şi ajutat cu tot ceea ce au putut, ne-au făcut cunoştinţă, într-o seară frumoasă pe malul Pacificului, cu un anume domn Adi, căruia eu îi spusesem ”bună seara, ce mai faceţi?”, şi care încă si în ziua de astazi îşi bate joc de mine fiindcă i-am vorbit cu ‘dumneavoastră’. Tot atunci am cunoscut-o şi pe fetiţa lui, Mara, o româncuţă tare frumoasă, dar timidă de mama focului! Asta până a doua zi, când ne-am împrietenit şi nu se mai dezlipea de mine. La fel ca toţi ceilalţi români pe care am avut onoarea să-i cunoaştem acolo, familia Bucur ne-a ajutat enorm şi ne-a fost întotdeauna alături!

Ce amintiri frumoase! Atât din Chile, cât şi din Maramureş….

Dar hopa, ia stați așa! Mai că uitam să vă povestesc ce voiam să vă zic 🙂 🙂

Așadar, după ce şi-au botezat mezina de 7 luni, am reuşit şi noi să ajungem, din nou, pe frumoasele meleaguri maramureşene şi – ați ghicit – normal  că nu puteam pleca de acolo fără o tură pe munte! Așa că, după ce-am vizitat magazinul Maramont şi ne-am interesat despre anumite trasee, am plecat spre creasta Cocoşului. Dat fiind faptul că era târziu, chiar pe creastă nu am reuşit să ajungem, dar am mers până undeva lângă liziera pădurii, de unde am putut admira cu uşurinţă minunatele ace stâncoase ale muntelui. Pentru Mara era chiar prima tură pe munte, şi, aşa cum îmi spusese şi mie mama odata, am dat mai departe povestea spiriduşului. Şi, pe tot timpul călătoriei, eu şi Mara am căutat spiriduşii muntelui!


Eu mai vedeam câte unul…roz, albastru, sau chiar si mov, culoarea preferată a micii mele moroşence, dar ea nu văzu niciunul. A reuşit, totuşi, să facă traseul de 2 ore şi i-a şi plăcut! Iar la întoarcere am fost întâmpinaţi de un cioban cu oi şi 10 păzitori mari şi puternici! Ciobăneşti mioritici, vânjoși și degrabă furioși, care s-au oprit pe drum, chiar în faţa noastră şi-au rămas acolo, privindu-ne, așa, așteptând parcă să facem vreun pas greșit. Maia, căţeluşa noastră lup, nu ştia cum să se mai ascundă între noi, vrând să se simtă protejată. Biata de ea, cum să nu o înțelegi, femelă singură între 10 masculi feroce!

Cu ajutorul Domnului am trecut totuși de dulăi și, fiindcă ne-a plăcut atât de tare peisajul pe care l-am văzut, am decis ca în cea de-a două zi să plecăm din nou! Traseul fiind mai lung de data asta, Mara n-a putut veni cu noi, şi, deşi a fost cam tristă, i-am promis că vom mai merge. ”Şi, Alex, tot aşa, căutăm spiriduşii?”, fu singura ei întrebare.Alex si Mara

Am plecat spre vârful Pietroasa, în căutarea nu a unor spiriduși fantomatici ci a unui Sfinx! Şi, după un urcuş prin pădure, înconjuraţi pe tot parcursul drumului de nişte gâze albe care nu voiau nicicum să ne lase în pace, oprindu-ne din când în când pentru a ne energiza în mod natural, hrănindu-ne din tufişurile de afine şi zmeură sălbatică ce împânzeau panta, am ajuns pe vârf. Acolo ne-a sărit imediat în ochi o telecabină imensă, iar văzând fețele noastre, prietenul Adi, se puse pe-un râs de neoprit. Şi acum, imaginaţi-va un băimărean cu simţului umorului, de ăla de n-o dă numa pe palincă, ci le amestecă pe tăte, toate astea în marea de râs pe care o provocase, şi, spunând, într-un final: ”No, amu, ia întrebaţi-mă! Da’ nu puteam veni aci cu telecabina, fir-ar tu să fii!”

Bineînţeles că bufnim şi noi în râs şi acum eram toţi trei pe vârf, râzând ca trei copii tembeli. De fapt, asta şi eram! Iar după o porţie bună de râs, am pornit în căutarea megaliţilor, aceştia aflându-se cum cobori de cealaltă parte a vârfului, pe partea noastră dreaptă, ascunşi în pădure.

”Şi, văzând zorii zilei mijind, stânca, sfioasă, tăcu.” O micăSfinxul Oasului adaptare de la ”O mie şi una de nopţi”; ăsta a fost primul lucru care mi-a venit în minte atunci când am intrat în pădure, căutându-i. Era o linişte ireală şi singurul lucru care se auzea erau paşii noştri, dar şi aceia destul de tăcuţi, încercând să se asimileze în peisajul de vis în care intraseră. Liniştea asta deplină fu întreruptă brusc de un ”wow!” al domnului Dan Marcu, care ne chema în locul în care se afla. Şi acolo, l-am găsit pe Majestatea sa, Sfinxul. Adi avu o revelaţie, după ce a făcut o poză şi a realizat cât de bine se aseamănă unui dac! Un dac cu cuşmă şi barbă. Şi parcă acest mare dac privea tăcut, evocând cumva un cataclism în urma căruia au rămas niște biete ființe pietrificate şi care păzea cu mare grijă frumoasă Ţară a Oaşului. Ne-a mers la suflet imaginea asta și cu ea în inimă am plecat apoi tăcuți spre casă. Misterul acelui dac imaginat de noi rămâne, la fel cum rămân în inimile noastre frumusețile din acest colț de Românie dragă.

8

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments

Adrian Negrila pe EXPONATUL LUNII IULIE LA MCDR
Gaina Constantin pe EXPONATUL LUNII IULIE LA MCDR
ce e prostia Regiunea Timis-Hateg? pe Regiunea Vest? Poate Timiș-Hațeg
anonimul pe Mircea-Molot
un cetatean responsabil pe Controale sanitare în şcoli
un cetatean responsabil pe Mostră de necivilizație la Banpotoc