Atunci când stau în fața calculatorului am impresia libertății absolute. Cred în micile mele momente de beatitudine că egocentrismul meu este forța care mă ține în putere. Acea putere care se transformă la rândul ei în unealta de cioplire a realității, pe care uneori o fasonez, iar alteori o mutilez. Și fac asta așa cum mă pricep mai bine, în funcție de stările mele de moment, influențat de condițiile meteo, de contextul în care îmi desfășor activitatea și de sentimentele pe care le nutresc – urăsc şi iubesc. Pun mâna pe tastatură, o trag mai aproape şi îmi încep lucrarea. Nu mă oprește nimeni și nimic să scriu. Desigur, cu excepția propriului interes!
Manevrez cuvintele, le așez într-o anumită ordine, uneori numai de mine știută, alteori le reaşez – parcă nu dă bine, deci, ia să vad – şi mă simt puternic. Am puterea de a spune sau nu anumite lucruri, de a le prezenta în întregime sau nu, de a încerca să le înțeleg sau nu. Tot ce contează este că pot să scriu, că pot să citesc și că pot fi citit.
Nu știu cât de rău fac cuvintele mele și nici nu mă interesează, cel mai important lucru este ca eu, scriitorul, să primesc aprecierile voastre, mă străduiesc să empatizez în scris și să arăt lumii care este părerea mea. Ajung de cele mai multe ori, atunci când îmi aștern gândurile în variantă electronică – pe hârtie e desuet – la marginea unei prăpastii, de unde am impresia că văd lumea de sus, că zăresc mai bine și că știu totul. Părerea mea capătă un caracter axiomatic, tăgada spuselor mele este un demers cel puțin blamabil, dacă nu o crimă. Pe măsură ce scriu simt cum devin mai puternic și mai sigur pe mine, deși în mod inexplicabil trupul îmi este cuprins de un tremur.
Mă tem de autosuficiență şi atotcunoaștere.
