Vara anului 2014. Sesiunea de geografie. Etapa naţională. Sinaia. Ne aflăm în mijlocul munţilor Bucegi. Părinţii mei mă lăsaseră în curtea colegiului care avea să susţină această activitate şi plecaseră pe munte. Ei, bine…pentru mine, pentru noi, a început distracţia! Am revăzut prieteni dragi veniţi din toate colţurile ţării şi, pe parcursul celor câteva zile petrecute acolo, am întemeiat noi prietenii! Eram cu toţii bucuroşi că suntem acolo, că ne înţelegem, că totul e bine! Pentru mine, insa, lucrurile au luat o întorsătură ciudată în momentul în care, în dimineaţa următoare, m-au sunat tata si mama, aflaţi undeva pe Valea Cerbului. Discuţia a sunat astfel:
-Saluuuut! Ce faceţi?
-Neaţa! Uite, suntem bine! Ne-a sfâşiat ursul cortul şi acum ne pregătim de drumeţie.
Ei erau ‘bine’.
-Ceeee?! Cum adică v-a sfâşiat ursul cortul?!
-Păi, de fapt cred că a alunecat pe noroi, şi vrând să-şi găsească un punct de sprijin, a nimerit cortul nostru.
În momentul următor, se aude vocea mamei:
-Şi după ce şi-a băgat gheara în cortul nostru, taică-tu a urlat, că să-l sperie şi dupa aceea se uită la mine şi zice ”Tu ai făcut aşa?!” Da! Cu siguranţă eu!
Deci, ba nu…propoziţia nu se începe cu deci! Sunt şi la profil filologic! In fine! Deci, aşa au început aventurile din vara anului 2014. Dar, să nu uităm că nu mă aflam acolo doar pentru distracţie! Eram la concursul naţional de geografie! Până la urmă, dacă îţi place ceea ce faci, tot distracţie se consideră, dar aici…aici trebuia să iau lucrurile puţin mai serios.
Vine ziua cea mare. Ziua în care aveam să-mi prezint proiectul. Tocuri, pantaloni de stofă şi, bineînţeles, ia românească! Ce prezentăm? Potenţialul turistic al Munţilor Şureanu, munţi foarte puţin cunoscuţi în România. Emoţii? Emoţii sunt întotdeauna, dar, chiar dacă nu poţi să le stăpâneşti, trebuie să înveţi să le ascunzi. Să fi stăpân pe tine. Să uiţi că eşti în faţa unor juraţi profesionişti care îţi judecă fiecare cuvant şi să faci ceea ce ştii tu mai bine: să fi tu însăţi.

Stăteam în bancă, aşteptând să-mi vină rândul şi, deodată, aud: ”Alexandra Marcu”. Mă ridic, mă duc în faţă, pornesc prezentarea powerpoint şi încep. Profesorii mă ascultau cu mare atenţie, câţiva zâmbeau, şi din când în când, aprobau ceea ce ziceam…nu ştiu dacă ştiţi cât de important şi de încurajator este să vezi o persoană făcând asta în timpul prezentării tale. Pe mine mă ajută întotdeauna. Ei, bine, îmi termin prezentarea, sunt aplaudată de cei din sală, profesorii mă felicita şi sunt liberă să plec. Ies din sală cu genunchii tremurând, simţind încă emoţiile de la început. Ies afară din incinta şcolii şi ce văd? Pe terenul de baschet…un grup de elevi aruncau la coş. Hmm…cu siguranţă nu aveam să stau şi să mă uit la ei! Am fugit rapid la etajul al doilea al căminului, am intrat în cameră, mi-am aruncat tocurile din picioare, am încălţat o pereche de tenişi, am luat cele mai potrivite haine de sport pe care le aveam şi dusă am fost! Nu mare le-a fost mirarea prietenilor mei când, după ce doar acum 5 mă văzuseră toată rujată, aranjată şi pe tocuri, acum să mă vadă total schimbată, pregătită de ‘luptă’. Ajung pe teren…se uitau, toţi, bineînţeles, la mine…noul venit. Eh, şi acum, ce fac?! Cum adică ce fac? ”Bună! Pot să joc şi eu?” Si am jucat!

Iar lecţia asta de viaţă, tot călătorind am învăţat-o. Cere şi ţi se va da! Pentru  dacă încerci, te afli deja la jumătatea drumului de reuşită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.